Translate

luni, 26 decembrie 2011

Plimbare de voie...tot prin Paris

Am zis ca nu are rost sa scriu posturi in care sa elogiez obiectivele turistice, sau sa intes blogul cu detalii istorice. Wikipedia poate sa rezolve ambele aspecte mult mai bine si mai eficient decat mine. In consecinta, o sa punctez doar ce mi s-a parut distractiv sau a constituit o surpriza placuta.

Au existat 2 zone care mie mi-au placut la nebunie in Paris. Montmartre si Marais.

Prima pentru ca este "la inaltime" la propriu. Ai o vedere asupra Paris-ului absolut superba, insa pe langa asta, pe treptele de la Sacre Coeur intalnesti o multime pestrita, boema si plina de un suflu proaspat si relaxat. Cu o zi inainte vazusem Louvre-ul si fusese o zi mohorata, asa ca razele de soare, cerul senin si RHCP - Californication cantat la chitara acustica impreuna cu altii 200 de oameni de natii diferite pe treptele bisericii mi-au dat un boost de energie si veselie fenomenal.

Uitandu-ma in jurul meu si privind mai ales prin prisma jobului (sales pe piete internationale) imi dau seama ca ne construim cu atentie bariere: culturale, mentale, de preferinte, de alegeri, de orice. Ne asezam cu atentie in niste patratele bine definite, si in loc sa ne straduim sa distrugem laturile....noi le slefuim cu migala.

Eh, in minutele petrecute pe treptele alea am simtit ca exista un limbaj universal pe care putem sa il intelegem cu totii si prin care sa avem aceeasi stare de bine. Muzica! Dansul!...Lucruri care vin din inima si nu au nevoie de explicatii sau metafore. Nu am pretentia ca sunt rezolvarea sau raspunsul la orice problema din viata umanitatii, pentru ca in mod evident nu o sa imi semnez contractele prin dans sau muzica, insa am putea sa ne intelegem mai bine daca am fi mai linistiti si cu mai multa pace in suflet...fix lucrurile pe care mi le-au adus clipele de la Sacre Coeur.

Mai departe, Marais-ul este un cartier care respira tinerete si prospetime. Daca pe Rue de Rivoli intalnesti doar branduri high label, in Marais gasesti doar boutiques-uri vintage....la fiecare colt de strada, la fiecare numar mai e cate un magazinas unde dai peste o fustita plisata YSL din anii '80, sau un Chanel 2.55 albastru regal editie limitata. Asta ca sa nu mai zic de Hermes...am vazut mai multe Birkin-uri si Kelly-uri decat biserici in Bucuresti...dar nah! Am fost la Paris...daca nu aici, atunci unde?!

In Marais am ajuns in ultimele zile ale voiajului meu, asa ca a contribuit pozitiv la ceea ce altfel ar fi fost un elogiu al "maturitatii". Ce vreau sa spun este ca Paris-ul, in complexitatea lui, mi-a parut genul de oras destinat "oamenilor mari", cel putin daca te plimbi prin centru si prin zona high life.

Dupa ce timp de 2 ore treci doar pe langa hoteluri gen Shangri-La, Le Meridien, The Mandarin, Ritz si parcate in fata stau doar Bugati Veyron, Lamborghini Gallardo, Pagani Zonda, Koenigsegg CCX, Ferrari Pinifarina de zici ca esti la salonul auto nu pe strada....cam incepi sa te intrebi din ce in ce mai acut ce lucreaza oamenii aia, unde lucreaza si cu ce agentii de recrutare colaboreaza (deformare profesionala :)))

Dar...sa ma intorc la Marais. Parfumerii de lux in care intalnesti mirosuri de-a dreptul oximoronice, studenti imbracati lalau si care mananca panini pe jos langa Centre Pompidou, stradute inguste si pline de felinare, Starbucks (da, il adaug, it's a necessity not a whim :D), vitrine colorate, restaurante japoneze, chinezesti, libaneze, siriene, thailandeze toate in sir, de te naucea mirosul....

Daca e sa adaug si un al treilea element care mi-a placut foarte mult, am sa spun....cimitirul Pere Lachaise. Pentru ca uiti ca esti intr-un cimitir si ai senzatia unui parc foarte bine intretinut, cu alei mari pietruite, cu monumente frumoase, cu un soare melancolic ce se vede diferit din fiecare colt, de dupa fiecare pom, sau prin fiecare vitraliu... Ah, si pentru ca aici sunt Jim Morisson si Oscar Wilde!

So scroll and stroll with me!

                                                          Conduri de printesa. YSL.

Hermes. Kelly. Chocolate. Vintage. To die for.

Macarons and fashion. A girls dream :P.

La Defense vazuta din turn.

In turnul Eiffel. Vedere spre La Defense.
Strolling in the cemetery.

Rider of the storm. Enough said.
Alei domoale in Pere Lachaise.

Montmartre. Sacre Coeur.

Dreeeeam of Califoooornicaaaation :)))

Culoaaaaaaaare!

Sa respectam si fengshui-ul ca sa nu stricam chi-ul :P

Boutique-ul cu gentuta minune. Are si site :p...o dementa de culori, o multitudine de modele.
Practic eram intr-o stare avansata de deprimare "o vreau si pe asta, si pe asta, si pe asta...."

Boutique in Montmartre.

Interior de magazin, nu de hotel :) Langa el...un alt magazin...OPI!!!!!

Culoare si confort.

Galerie de arta moderna. Dureri de cap. Preturi obscene...
Clar eu nu inteleg nimic din arta :)))

Lumini in Notre Dame. Lumanari.

Pe cheiurile Senei. Rock. Always :D

Pe Sena.

Pont Neuf...podul indragostitilor sau al prieteniilor. Se spune ca cei care isi lasa un lacat aici nu se vor mai desparti niciodata.

Piramida din curtea Louvre-ului. O vedere mai inedita.

Sala Luptelor de la Versailles. Mi s-a parut mai interesanta decat Sala Oglinzilor.

Paris. Nu te du daca esti la regim

Toata lumea care ma cunoaste stie cel putin 2 lucruri despre mine: nu-mi uit niciodata sarcasmul acasa siiii....ador dulciurile. Cum primul aspect nu o sa beneficieze vreodata de un post special, ma ocup de al doilea :D.

Pentru un om care a crescut la bunici, si-a petrecut toate vacantele din copilarie la tara si care, adult fiind, detesta sa manance la cantina si isi aduce mancare gatita de acasa....Paris-ul nu e chiar cea mai fericita alegere culinara...on a budget. Nu am intrat in restaurante de "haute cuisinerie" pentru ca am preferat sa nu las 50E pt 2 feluri si un desert, ci sa ii dau pe o geanta din piele absolut bestiala intr-un boutique din Montmartre (a se detalia pe larg intr-un post ulterior:P).

Paris-ul este intesat de bistro-uri, patisseries, boulangeries si mici cafenele in care parca iti pare rau daca nu intri. Pana si bacania la ei este un sanctuar al aromelor, al mezelurilor, al condimentelor. Se vede ca stiu sa isi pretuiasca marfa si sa o prezinte mai departe atat de atractiv incat esti tentat sa lasi oricat doar sa ai bucata aia de branza mucegaita despre care ti-au povestit vreo 10 minute.

Daca treci insa de impresia de pitoresc si chic pe care ti-o lasa multitudinea de bistro-uri si cafenele si reusesti sa intri inauntru o sa descoperi de cele mai multe ori niste meniuri meschine. Supa nu gasesti decat de ceapa, iar eu nu sunt un fan, sau o supa strecurata de peste din care pestele a inotat de mult spre ape mai curate. Meniurile "a la carte" pornesc toate de la 15 E si cuprind o tona de cartofi prajiti, care iarasi...nu sunt printre alimentele mele preferate.

Restul felurilor de mancare insa iti demonstreaza de ce bucataria frantuzeasca se numara printre cele mai aclamate din lume. Intr-adevar portiile sunt minuscule, lucru care imi explica inca o data de ce francezii si frantuzoaicele sunt asa slabi si bine intretinuti, insaaa....aromele sunt imbietoare. Ca sa nu mai zic de display-ul din farfurie. Io sincer as fi putut sa ma ingras doar din mirosuri daca mai stateam cateva zile. Ce Chanel no5? Mai bine un muschiulet de vita asezonat cu rozmarin si boabe de mustar....suna la fel de bine precum miroase.

Motivul pentru care postul asta are titlul pe care il are.....il reprezinta totusi....dulciurile. Si mai exact...les MA-CA-RONS. E bine ca dupa ce locuiesc in Bucuresti de cand m-am nascut, abia acum am aflat ca pot sa le gasesc si la "Paul". In consecinta, buzunarul meu va fi echilibrat, nefiind necesare deplasari repetate la Paris pt refacerea glicemiei.

In principiu, un MACARON este un fel de pricomigdala, sau ceva intre pricomigdala si bezea. Nu sunt un as al dulciurilor (poate doar la mancat, nu si la gatit) asa ca specialistii sa nu imi sara in cap.
Vin intr-o varietate de culori si arome (a se vedea mai jos), si intr-o multitudine de cutiute frumos colorate, cu panglicute, cu sclipici, cu bumtzisori...cu de toate.
Pretul porneste de la 7E si poate ajunge si la 100E (daca tii mortis sa iti cumperi Macarons de la Laduree - cofetaria careia i se atribuie inventarea lor). Umplutura poate sa fie dulce: gem, dulceata, crema de fructe, pasta aromata cu apa de flori, sau...poate sa mearga spre ideea de delicatesa si sa servesti Macarons cu wassabi, sau cu ghimbir...dupa cum pofteste clientul.

Torturile, prajiturile, foietajele...to die for! Biscuiteii...deliciosi! Eclerele....erai in dubiu daca sa le pozezi, sa te indragostesti de ele sau sa le mananci.





























sâmbătă, 24 decembrie 2011

Inainte de sarbatori...un pic de Paris!

In cele din urma reusesc sa gasesc cateva momente libere si sa scriu si despre experienta numita Paris.
Fiind un oras vast din toate punctele de vedere, un singur post nu va fi suficient asa ca o sa ii dedic mai multe...ca sa ajung sa povestesc despre tot ce mi s-a parut demn de luat in seama.

First of all: logistics.

Ajungi acolo cu Wizz Air la un pret rezonabil. In jur de 80E biletul dus intors. Acolo insa, nu e chiar Paris. E Beauvais...ceea ce inseamna inca 90km in shuttle bus pana in maruntaiele "Orasului Luminilor". Shuttle busul e foarte bine organizat, tinand cont de orele la care aterizeaza avioanele. Costa 15E/calatorie. Destul de scump insa nah....esti in Franta. Nimic nu e ieftin aici...dupa cum se va observa din commenturile si posturile viitoare.

Cazarea la Ibis Centre de Clichy. 55E/noapte si nu e in centru. In pretul asta nu ai inclus micul dejun, lucru demn de luat in considerare daca nu puteti trai fara un jumpstart in the morning. Pt petit dej mai platesti inca 8.5E/zi. E in regim de bufet suedez si e foarte bine dichisit...cu de toate. Hotelul e la vreo 500m de statia de metrou, lucru de care ar fi bine sa tii cont daca ai dotare un ditamai trollerul. I'll keep that in mind for the next time, desi data viitoare cred ca o sa renunt la zgarcenia mea caracteristica si o sa imi iau o camera mai in centru.
Se ajunge rapid cu linia 13 de metrou, insa cartierul e destul de bine maghrebizat. La orice colt vezi algerieni, marocani, tunisieni care sprijina un zid, o usa si isi vad de discutiile lor.

Pornind de la treaba asta, mergand mai departe la experienta transportului cu metroul si ajungand la plimbarea pe Champs Elyzee, senzatia mea e ca Paris-ul nu le mai apartine francezilor. E fix aceeasi senzatie pe care o ai uitandu-te in jurul tau in Berlin. Din 5 oameni pe care ii vezi pe strada...daca vorbesc in franceza, 3 sunt arabi. Asta ma face sa mi-aduc aminte de o poza care circula pe net acum cativa ani: nationala Frantei in 1960 - toti albi, blonzi cu ochi albastri siiiii...nationala Frantei in 2007 - 3/4 sunt arabi sau negri.
Sper sa nu fiu gresit inteleasa. Nu sunt rasista. Efectele globalizarii sunt vizibile si oricine poate sa le vada. Aici sunt pur si simplu foarte foarte evidente.

Daca stai si faci o scurta analiza sociala insa observi ca doar pt ca exista un mix atat de puternic de rase in capitala, nu inseamna ca au acces la toate serviciile, joburile si privilegiile pe care ti le acorda nationalitatea franceza.  Toti imigrantii pe care i-am vazut lucrau ca si "help" la McDonalds, Starbucks, hoteluri, restaurante, kebaparii, vanzatori de panini, vanzatori de bilete la diverse ghisee, soferi, cameriste, receptioniste, etc...in fine job-uri entry level.

Capitolul cel mai trist il rezerv insa cetatenilor cu pasaport romanesc si carora le "multumesc" pentru privirile austere primite la diverse monumente si obiective  in momentul in care spuneam ca sunt din Romania. Daca toti ceilalti imigranti au job-uri care implica o carte de munca si plata unor taxe, a noastra minoritate plimbareata face ce stie ea mai bine...se vaieta, canta la vioara in metrou sau fraiereste turisti la alba neagra in timp ce alti "frati" de ai lor opereaza gentile si buzunarele multimilor de gura casca.

Partea trista nu se termina aici ci continua cu zborul dus-intors cu lowcostu'. Cred ca in viata mea nu am apreciat mai mult parfumul bulgaresc de trandafir decat in timpul celor 3ore de zbor...as fi dat orice pentru odiosenia aia de parfum comunist numai sa nu simt mirosul din jurul meu.

Dap...e cat se poate de adevarat. Ne-am ofticat degeaba cand am vazut cu totii clipul cu "salutul romanesc" de pe youtube. Nu conteaza ca avem studenti, ingineri, economisti si alti intelectuali care invata sau lucreaza in Franta...si nici nu o sa conteze atata timp cat majoritar numeric cei care prezinta pasaport romanesc sunt o adunatura lipsita de civilizatie.

Dar sa depasim lista de neplaceri :))

Paris-ul este o destinatie in care orice om trebuie sa ajunga macar o data in viata. Si cel mai bine ar fi daca ar face-o fara idei preconcepute. Adica in traducere, fara mirajul unui oras romantic.
Eu recunosc ca m-am dus ca la pomul laudat. Am citit despre Paris de cand am pus mana pe primul roman al lui Dumas. Am continuat cu literatura moderna, am vazut filme, am vazut reclame. Si cred ca de fapt...si altii :))

Este un oras turistic. Nu exista sezon si extra-sezon. Lumea se buluceste oricand sa il vada. Cred ca pentru a il percepe ca pe un oras cu o viata proprie e nevoie sa te duci de cel putin 2 ori. Odata cand alergi sa bifezi toate obiectivele pe care le ai pe lista, si odata cand te plimbi linistit si nestingherit pe stradutele mai putin vehiculate si neintesate de magazine high label.

Concluzia e ca eu o sa mai merg. Nu vreau sa ii pastrez o amintire turistica. Vreau sa ii acord sansa de a imi arata frumusetea lui adevarata. Si bineinteles....vreau sa ma plimb ore intregi prin toate boutiques-urile vintage pe care le-am descoperit abia in ultima zi. Sufletul meu de fashionista a sangerat mult in momentul in care am descoperit minunile care adaposteau trench coat-uri verde smarald Burberry din anii '70...iar eu imi cheltuisem deja aproape toti banii :((

Mancarea a fost un of in primele zile. Am trait pe baza de Panini cu prosciuto si Brie. Bune...nu ma plang! Insa o ciorba ar fi fost binevenita. Am gasit una taman la Versailles (nu in palat ci in oras:)). Dupa ce m-am dumirit ca exista o tona de restaurante chinezesti si sushi place-uri japoneze....mi-a mai venit inima la loc. Ceea ce m-a cucerit insa iremediabil si as fi mancat pana la lesin....au fost les .....MA-CA-RONS. Bune, bune, bune...mai ales pt un sweets addict erau bestiale! Toate aromele, toate culorile, toate gusturile, toate mirosurile...i was in heaven!

Overall, concluzia pe care am tras-o dupa ce am revenit in tara este ca Paris-ul nu e un oras. E un stil de viata. Paris-ul nu se viziteaza, ci se traieste. Iar 5 zile sunt insuficiente ca sa ajungi sa il respiri si sa il simti. However...for me...Barce is still the kick!

Poze si mai multe povesti...in posturile urmatoare!



duminică, 9 octombrie 2011

Fuga de normalitate

Initial, postul asta trebuia sa fie despre un bilant, si despre cum retrospectivele nu se fac doar la sfarsit de an ci de fiecare data cand simti ca ai de ce.
Incepand sa ma gandesc la evenimentele care imi alcatuiau bilantul insa am observat un fir rosu, pe care, mergand incet incet...am ajuns aici. Probabil ca pana la urma o sa fie un amalgam intre un bilant si o analiza. Who knows?!

Fiecare dintre noi aude in copilarie fraze care nu au prea mult sens cand ai 10 ani, dar dintr-un motiv sau altul, iti raman in cap. Le folosesti sau nu, te raportezi sau nu la ele...they stick in your brain! Si deodata, cand credeai ca sunt perimate....isi demonstreaza valoarea reala!

Asa e la mine cu "acumularile cantitative duc la salturi calitative". Atat de des am auzit chestia asta cand eram mica incat ajunsesem sa o urasc. De fiecare data cand terminam lectiile, trebuia sa fac suplimentar la matematica (o materie pe care in continuare o urasc cu toata fiinta mea) si singura explicatie pe care o primeam era aia de mai sus. Orele in plus de integrale, derivari, puteri, functii exponentiale si logaritmi nu mi-au folosit la nimic altceva decat a acumula si mai multe frustrari legate de prietenii care ieseau si se distrau in timp ce io imi pierdeam vremea cu inutilitati. Nici macar o nota mai mare la admitere nu am luat. Nu m-au facut sa am o revelatie legata de teorema lu' Lagrange. Nope. Nothing.

Asta pana acum cateva zile, cand am putut sa ii dau o forma vizuala in minte si sa extrag o concluzie care m-a dus la scrierea postului astuia. Acumularile astea cantitative sunt ca piesele de puzzle. Sunt vorbe auzite de la prieteni, sfaturi de la parinti, cuvinte care le retii in metrou, replici din carti, actiuni facute de tine, gesturi ale unora la care tu esti martor. Sunt acele lucruri care au o insemnatate pentru tine pe moment insa nu le poti vedea efectul in viitor. Te bucuri sau te intristezi, razi sau plangi...insa nu vezi cum ar putea sa schimbe ceva major in viata ta.

La un moment dat....apare catalizatorul, evenimentul (sau ce o fi el) care reuseste sa stranga toate maruntisurile astea si sa le dea o forma. Practic, e ceea ce ia toate piesele de puzzle pe care le-ai strans fara sa iti dai seama si sa le puna sub forma tabloului. Iar atunci, cand te uiti la el, toate momentele alea de dinainte au sens. Perfect.
Iti dai seama de ce ai gandit asa intr-o situatie, de ce ai reactionat astfel in alta, de ce o persoana te atrage si alta nu. Intelegi in cele din urma, cu toata fiinta ta de ce "acumularile cantitative duc la salturi calitative". Intelegi de fapt ca este absolut imposibil sa controlezi fiecare aspect din viata ta doar din dorinta de a deveni cine ti-ai propus. Unele lucruri care te formeaza pur si simplu ti se intampla. In momentul in care esti pregatit pentru ele.

Enough with the foreplay! Tema era "fuga de normalitate". Am ajuns la ea fix in urma unui moment de asta in care piesele mi s-au aranjat in minte de la sine.

Am marele noroc in viata de a fi inconjurata de oameni de calitate. De la familie la prieteni. Oameni care imi imbogatesc experientele, cu care am curajul sa imi validez o idee sau alta, care imi dau o palma (virtuala) atunci cand o iau pe ulei, oameni care imi raspund provocarilor si care imi adreseaza si ei la randul lor altele, oameni care au sentimente frumoase pentru mine in ciuda trasaturilor mele dubioase, oameni pe care ii iubesc desi inca nu am invatat cum sa le-o arat. Unii dintre ei au o prezenta constanta, unii sporadica, altii meteorica. Oricum ar fi, le recunosc meritele tuturor.

Anul asta n-am avut timp sa ma plictisesc. Schimbare dupa schimbare. Experienta dupa experienta. Fericire si nefericire. Bucurie si suferinta. Una dupa alta. Uneori chiar una peste alta. De cateva zile am zis "stop". De fapt "pauza"! Cand doar faci, pierzi sentimentul ca stii de ce faci si incotro te indrepti. Cam asa si cu mine. Si cum am devenit introspectiva din nou, bineinteles ca ma loveste analiza in momentele cele mai stupide. De exemplu stand la stop la Grozavesti in timp ce imi verific feisbucu', g+, gmailu' si blogu' de pe telefon. Sau prin raioanele de legume din Carrefour unde fac acelasi lucru.
Pana de curand nu mi se parea nimic aiurea. Era o chestie de normalitate. Traiesc intr-o era tehnologizata, am acces la toate lucrurile astea...de ce sa nu le folosesc?! Si pe urma am citit un articol (tot de pe feisbuc, go figure:)) despre diferentele intre generatia X (1964-1978) si generatia Y (1979-1990).

Mai citisem si inainte articole pe tema asta, insa erau toate scrise din perspective de marketing. Cum sa adresezi serviciile si produsele consumatorilor in functie de tipul generatiei din care fac parte. Mi-erau utile la job, insa nu am stat sa le analizez foarte mult si cu siguranta nu am stat sa vad ce influenta are asupra mea faptul ca fac parte din generatia Y.

Catalizatorul care a declansat aranjarea pieselor in mintea mea a fost imbinarea dintre articolul asta si discutia pe care am avut-o cu o prietena zilele trecute.

In zilele noastre ne raportam la normalitate extrem de disfunctional. E probabil consecinta multitudinii de stimuli exteriori care ne afecteaza, insa mai mult decat orice e consecinta pierderii simplitatii. Sa ma explic!
Orice generatie noua vine cu dorinta de a sparge niste bariere, de a inova, de a creea noi obiceiuri, de a isi impune punctul de vedere (singurul veridic, sic!!) in fata traditiilor perimate. Cati dintre noi nu ne uitam la parinti sau bunici si nu ne spuneam in mintea noastra "ce stie asta?"...

Din punct de vedere antropologic, chestia asta nu e o noutate. Asa se intampla de cand lumea si pamantul. Asa au aparut inovatorii, asa a avut loc Renasterea. Motive de bucurie pentru fenomenul asta sunt cu duiumul.

Partea proasta este ca generatia noastra, in momentul in care a decis sa renege normalitatea parintilor, nu a ales sa puna ceva in loc. Nu si-a facut un set de valori dupa care sa se ghideze. Nu avem ceva care sa putem numi normalitate. Avem stimuli, avem exemple, avem marketing excesiv, avem dorinte! Nu avem repere! Odata ce am facut ceva, odata ce am avut o experienta, o bifam si trecem rapid la urmatoarea. Am avut un sentiment placut?!....clar, data viitoare TREBUIE sa fie mai bine.
Starea noastra de bine dureaza extrem de putin pentru ca nu stim sa ne bucuram cu adevarat de ea, insa mai ales pentru ca deja o anticipam pe urmatoarea. Nu stiu unde am auzit ca "mai binele e dusmanul binelui". Perfect adevarat.

Motivul pentru care drogurile de sinteza sunt atat de perverse este ca iti ridica nivelul placerii in mod artificial si nimic din ce ai face nu te ajuta sa il atingi. Doar ele. Si la urmatoarea doza...e si mai sus, si tot asa! Se pare ca am gasit modalitatea prin care sa facem asta si in viata de zi cu zi. Fugim de normalitate si cautam thrill-uri care sa ne dea doza. Nu stam niciodata intr-un loc sau intr-o experienta suficient de mult incat sa simtim altceva decat placere. Am devenit hedonisti pana la nivelul paroxismului. Normalitatea noastra nu implica decat binele. Sau mai binele. Sau cautarea binelui.

Mie mi se pare ca am pervertit notiunea de "normalitate". O vedem mult prea des ca pe ceva banal, caldut, mocirlos si ne grabim sa ii blamam pe cei care ni se par normali. Rar, ne aplecam asupra lor si reusim sa vedem ceva paradoxal. Ca oamenii aia au o stare de bine generalizat. Care dureaza si dupa ce s-a terminat "thrill"-ul. De ce?! Pentru ca au reusit sa inteleaga ceea ce noua ne scapa: fericirea e extrem de simpla.

Ne aplecam prea mult asupra termenilor. Ii analizam excesiv. Ii dezbracam de simbolurile pe care le-au avut si ne straduim sa le dam sensuri noi. Mi-aduc aminte de o discutie de vreo 2 ore din vara asta pe tema "compromis - adaptare", in care, in loc sa ne raportam la noi (la mine si la el adica) faceam pur si simplu analiza pe text. Logic ca nu au cum sa fie sentimente intr-un loc in care ne straduim sa dam doar explicatii. E mult mai simplu sa definesti iubirea decat sa o simti.

Sa ma intorc. Fugim de normalitate. Paradoxal fugim de 2 lucruri in acelasi timp. De normalitatea pe care o percepem ca traditionala, si de normalitatea generatiei noastre. Prima ni se pare perimata, a doua ni se pare obositoare.
Partea amar-ironica este ca cea de-a doua nu reprezinta un sistem de valori, ci pur si simplu un cumul de stimuli. Nu ai cum sa lupti impotriva a ceva ce nu stii ce este. Surprinzator insa, noi reusim sa ne apucam si de lupta asta...

In fine! Nu m-as fi apucat de rescris "Fratii Jderi" aici daca nu as fi ajuns si la o concluzie inainte.
Cu toate rasturnarile de valori, cu toate revolutiile ideologice, tehnologice, etc...au existat lucruri care si-au pastrat sensul si valoarea indiferent ca oamenii le traiau in 787 i.en, in 1612, sau in 1994. E posibil ca forma sa se fi schimbat, insa fondul a ramas acelasi. Si niciunul dintre ele nu a fost iesit din comun, nu se traia in vazul public, pe feisbuc cautand like-uri, nu avea nevoie de validari.

Normalitatea noastra ar trebui sa fie mai plina de intimitate. Momentan seamana prea tare cu Lady Gaga. Zgomotoasa, lipsita de substanta, plina de marketing, impinsa la limita, originala din obligatie fata de public.
Acum cateva zile am auzit doua pustoaice vorbind "Pana si maica-mea fumeaza. Ce?! Io sunt normala ca maica-mea?! Tb sa fac ceva mai cool." Cred ca mai trist de atat nu pot sa definesc normalitatea noastra.

Decat o calatorie in exterior dupa stimuli, mai bine una in interior dupa motive de recunostinta. Putem sa fim fericiti pe termen lung, dar pentru asta e nevoie sa incetezi sa fugi. Opreste-te si stai aici. Nu mai da atatea definitii unor lucruri pe care oricum nu le intelegi. Lasa-le sa isi dezvaluie sensul singure!

Ah da! Sa nu uit. Postul asta e cu dedicatie. Pentru voi, aia 2 :D!



vineri, 16 septembrie 2011

Vidul, incantat de cunostinta!

Vorbeam intr-un post anterior de idei pe care le purtam cu noi pe termen nedefinit doar pentru ca nu ne oprim sa le reanalizam.
Idei, pareri si valori cu care nu te mai identifici de multa vreme dar pe care le porti cu tine doar pentru ca ai avut puterea si intelepciunea sa le gandesti la un moment dat. Iar in momentul ala ti-au oferit o stare de bine. Si te-ai gandit automat ca starea de bine se va prelungi atata vreme cat vei avea parerea aia, sau vei crede in lucrul respectiv.

Undeva, la multa vreme dupa, iti dai seama ca te simti din ce in ce mai apasat, ca nu te regasesti, ca propriile tale idei iti par straine, ca iti vin niste ganduri care parca vor sa te scoata din tot ce iti este familiar. Ei bine...acela este momentul schimbarii! Este doar un mic licar, care creste in intensitate pana la limita suportabilitatii. Pana cand reusesti sa pui mana pe ideile care iti fac rau si sa recunosti sincer ca nu te mai reprezinta. Ca au fost o alegere a trecutului si ca la momentul ala erau cea mai buna, iti ofereau cea mai fericita senzatie, dar ca perioada lor de valabilitate a expirat. Si ca asta nu e un lucru rau. E momentul pentru o alta etapa, pentru alte alegeri, pentru alte nevoi, pentru alte credinte. E evolutia!

Este paradoxal cat ne dorim sa gasim ceva care sa dureze toata viata: o idee, o persoana, o iubire, o credinta si totusi cata nevoie de schimbare avem in noi! De multe ori, schimbarea unor idei atrage si schimbarea unor circumstante...iar de aici, durere! Cum impaci dorinta aia de "pentru toata viata" cu nevoia de "altceva, dar nu stiu ce"?! Daca e sa ma refer la o relatie, cred ca raspunsul ar fi prin toleranta, rabdare si multa introspectie. Pe langa parerea mea se pare ca si specialisti pe probleme de cuplu au o opinie ferma ca se poate. Mai multe detalii ofera Esther Perel, aici.

Daca insa ma refer la valori si credinte care te identifica pe tine netinand cont de vreo relatie, cred ca primul pas ar fi sa accepti vidul. Nevoia de schimbare nu vine cu solutia la cheie. Nu inseamna ca daca ti-ai dat seama ca ceva nu merge, ai realizat in aceeasi secunda si ce anume trebuie sa faci ca sa mearga. E ca la un motor stricat. Scoti piesa care nu functioneaza, dar daca nu e pe stoc...astepti pana vine aia noua! Si iarasi...rabdare, rabdare, rabdare!

Citeam acum cateva zile un articol foarte interesant pe HBR "Why being certain means being wrong" al lui Ted Cadsby, in care concluzia era ca e important sa reusesti sa supravietuiesti in conditii de incertitudine pana te lamuresti de valoarea unui lucru, decat sa imbratisezi prima solutie care iti ofera senzatia de "it feels right".

Unde vreau sa ajung?! La faptul ca dorintele noastre de senzatie de "e perfect" autointretinute perfid cu ajutorul filmelor siropoase, cartilor lacrimogene, povestirilor prietenilor si superficialitatii conduc la o stare de nemultumire interioara care ne macina putin cate putin.

Suntem din ce in ce mai putin toleranti cu incertitudinea. Cu vidul. Cu perioada aia de gol intre o stare de bine si alta. Vrem bine permanent. Vrem perfect permanent. Vrem fericire permanenta. Fara sa intelegem ca oricare din senzatiile astea se constientizeaza doar dupa o perioada. Doar dupa ce ti-ai sedimentat niste idei care te ajuta sa le vezi clar. Iar ideile alea nu apar peste noapte.
Oricare din sentimentele, senzatiile, credintele enumerate mai sus le vezi si le simti diferit in etapele vietii. Doar ca, si ma intorc la ce scriam in primul paragraf, uneori nu te opresti sa le regandesti. Si atunci cauti cu tot dinadinsul o stare pe care o aveai la un moment dat si nu o sa o mai regasesti...niciodata! Pentru ca momentul ala a trecut, pentru ca tu esti altfel si nu constientizezi asta. Si te apuca tristetea. Asta daca esti capabil sa simti ceva. De cele mai multe ori esti incremenit intr-o stare in care ti-ai dori sa simti orice, dar ti-e frica sa o faci pentru ca poate nu ai intelege complet sentimentul ala, sau nu ai sti daca te caracterizeaza pe tine de acum sau pe tine din trecut. Iar de aici o spirala.

De ce vorbesc de vidul asta? Sau de incertitudine?! Pentru ca sunt perioade necesare in evolutie. E perioada aia de cautari, in care ti-ai dat seama ca ceva nu mai face parte din tine si l-ai inlaturat insa nu ai gasit inca ce sa pui in loc ca sa te simti complet iarasi. Nu te poti pune pe hold pana iti gasesti raspunsurile. Continui cu viata. Mai greu, dar o faci. Poate ratezi oameni misto, poate ratezi relatii frumoase, poate ratezi distractii marfa...dar iti continui cautarea si nu te opresti la prima senzatie de bine. Mergi mai departe pana la echilibru. Pentru ca abia acolo incepe sa fie frumos.

Cred cu tarie ca suntem ceea ce gandim. Asta duce mai departe la primim ceea ce daruim. Ai starea aia in care constientizezi ca gandurile pe care le ai iti creaza viata pe care o traiesti. Cand ai haos in cap, ai haos in viata! Vidul de care vorbeam mai sus e haosul prin care treci pana ajungi la echilibru. Si bine ar fi sa te bucuri de echilibrul nou dobandit, dar sa nu ti-l faci icoana! Pentru ca la un moment dat, din cauze de factori externi, circumstante pe care nu le prevedeai sau nevoi proprii...o sa se clatine din nou.

O sa treci intr-o alta etapa in care ceea ce iti oferea liniste pana atunci s-ar putea sa nu mai fie suficient. Si o sa apara un alt proces de evolutie!O alta nevoie de schimbare! Un alt vid! Un alt echilibru!

Nu militez pentru echilibru ca acea stare de ingrijorare "un pic de aici, un pic de acolo" perpetua. Echilibrul poate sa fie si experimentarea unor excese in diverse doze. Pana te prinzi de ce iti face bine. Si de acolo continui pe linia inceputa! Nu ai cum sa iti dai seama de ce te reprezinta pana nu incerci. Si nu poti sa descoperi noi dimensiuni in tine daca nu te supui la experiente pe care in mod normal nu le-ai incerca.

Nu poti sa mergi mai departe, daca doar stai pe bara si observi! Intra in joc! Accepta vidul! Accepta incertitudinea! Ai rabdare cu tine! Accepta faptul ca pana o sa iti fie bine, o sa iti fie destul de nasol. Evolutia nu e usoara si nici nedureroasa. Vine din experiente si din gandire!
Nu mai cauta retete perfecte si care sa functioneze la fel de la 18 la 80 de ani. Iubesti, gandesti si simti diferit de la un moment la altul. 

Si daca esti suficient de norocos sa intalesti, destept sa recunosti si intelept sa pastrezi... ai sa ai si pe cineva langa care sa te reinventezi, transformi si intelegi mai profund in decursul anilor.





joi, 1 septembrie 2011

Atentie se inchid usile! Urmeaza statia "Prejudecati si Tipare" cu peronul pe partea stanga!

Ma tot lupt de cateva saptamani cu ideea de tipare si conformism. Ma lupt in sensul ca imi bantuie creierul sub o forma nedefinita, care nu iese coerent pe gura si care imi incetoseaza celelalte ganduri si idei.

Astazi am reusit sa o verbalizez si asta datorita unei tigari fumate la momentul potrivit alaturi de oamenii potriviti. Discutam despre cluburi si localuri, iar eu am precizat ca mie imi plac cele unde se asculta mai multa rockareala si muzica veche. Deodata o multime de priviri uimite spre mine si o voce care spune "Dar tu nu pari rockerita. Te imbraci dragut, vorbesti frumos..."

Si cumva, dupa vreo alte cateva fumuri, am inceput sa inteleg de ce iubim asa de mult tiparele, de ce le cautam si de ce incercam sa le consideram alegeri si sa stam langa ele. O facem pentru ca sunt cel mai apropiat lucru de o reteta.
Cand eram mica si raceam bunica imi dadea Eritromicina. Ani de-a randul pentru mine antibioticul a insemnat Eritromicina. Cand am crescut si am vazut ca exista si Ampicilina, Oxacilina, Oxen si altele...am fost bulversata. Cum adica?! Pot sa iau si de astea? Dar daca nu imi fac bine?! Dar daca nu sunt bune?!....La fel si cu tiparele. Tiparele te scapa de greutatea alegerilor.

Toti ne batem cu caramida in piept ca suntem capabili sa facem alegeri, si chiar alegerile cele mai potrivite pentru noi. Paradoxal insa, evitam cu tot dinadinsul alegerile si cautam pe furis acele tipare care ne asigura de faptul ca o sa ne fie bine si fara sa facem o alegere propriu zisa.

Cand incepi si te identifici cu o clasa sociala, cu un grup, cu o personalitate pe care o admiri, ceea ce cauti de fapt sunt acele criterii pe care le vezi aplicate si dau rezultatele optime. De cele mai multe ori nu stai sa verifici criteriile, nu stai sa vezi daca tu ai aceleasi valori, nu stai sa vezi sub ce forma sunt aplicate de cutare sau cutare. Pur si simplu "supa la cutie". Adaugi apa si astepti rezultatele deliciose.
Cauti un anumit tip de barbat pentru ca ai senzatia ca asa vei fi fericita. Pentru ca asa ai vazut in jurul tau la prieteni sau la cunostinte. Sau fugi de un anumit tipar. Tot din motivele enumerate. Partea cea mai de kkt vine din faptul ca doar cu ideea de "reteta" in minte, nu afli nimic despre tine si te condamni la intrebarea perpetua "O fi bine?!" sau si mai stupida "Mi-o fi bine?!"

Tiparele si prejudecatile sunt perverse si cand incerci sa le imbratisezi si cand incerci sa le eviti. Din simplul motiv ca esti concentrat asupra lor pierzi legatura cu tine si cu nevoile tale reale. Esti prea preocupat ca lumea sa te echiteze sau sa nu te eticheteze intr-un fel. Vrei sa fii cool, sau vrei sa fii serios. Vrei sa fii rocker, rapper, indie, hipster, trendy, metrosexual, yuppie, green, eco, bio, raw, vegan.... Sau vrei sa nu fii oricare din astea!

Sa nu confundam acum determinarea cu fuga dupa tipare. Da, e normal sa vrei sa iti iei activitatile in serios daca asta e raspunsul sincer pe care ti-l dai la intrebarea "ce imi place sa fac?".

Prejudecatile termina psihic orice relatie in momentul in care incepe. Toate acele "mind games" care tin cont doar de miscari pregandite ("daca el/ea a zis/facut asta, eu tb sa zic/fac asta ca sa obtin rezultatul asta") dizloca orice urma de umanitate si emotie dintre cei doi. Da, e al dracului de greu sa iti dai seama unde o sa ajungi daca esti sincer cu tine insuti si spui fix ce gandesti....insa poti fii sigur ca daca joci sah avand in minte doar prejudecati despre cel din fata ta, oriunde vei ajunge nu va fi locul in care crezi ca te afli de fapt.

Ajung si la prejudecati ca motive de despartire.
Sunt cele mai bune scuze pentru lipsa de introspectie, pentru lipsa telurilor proprii, si in final...pentru lipsa de intimitate. E mult mai simplu daca ea e "curva", el e "bou", si gata! Se termina totul. Cu siguranta data viitoare o sa fie mai bine pentru ca o sa cauti un alt tipar, nu?! In final cu ce te alegi?! Cu n-spe statusuri schimbate pe facebook si cu monogamie in serie (?)...

E mult mai dificil sa construiesti intimitatea pornind de la tine insuti, acceptand anumite trasaturi pe care le-ai mai vazut (dar care nu il/o includ brusc intr-o categorie sociala cu un anumit modus operandi), bucurandu-te de altele pe care le descoperi, incercand sa intelegi caracteristicile pe care nu le poti diferentia in prima faza.

Sa scapi de inclinarea de a cauta tipare si de a cultiva prejudecati nu e nimic altceva decat un proces continuu. Nu se opreste niciodata. Nu exista carti (sau poate nu le-am citit eu) care sa te invete treaba asta. E nevoie de comunicare. Multa. Cu tine insuti. Sa te descoperi. Si sa ai rabdare cu cei din jurul tau in timp ce si ei fac acelasi proces.

In final, dupa cum spuneam, greu nu e sa obtii ce vrei. Greu e sa stii ce vrei. Si de aici porneste tot restul. Chiar si eliminarea prejudecatilor.

sâmbătă, 20 august 2011

Bildungsroman 2. Cu poze!

Barcuta la Baraj!

Metalistul.



Ceata la Cabana Balea...si parcarea plina :)))




Felinare in Sibiu.



Alte felinare. Tot in Sibiu.

Podul Minciunilor.



Gang cu felinare.








Am incercat. N-am avut noroc. N-aveau locuri.

Barajul de la Gura Raului.






Drumul dinspre Saliste spre Rod.





Jina. Aici incepe Transalpina marcata. Si profund neasfaltata :)))



Bucata de la Obarsia Lotrului spre Ranca.









Leather&tyres...can a girl want more!?